Despre zâmbetul ce-l meriți


E ciudat şi trist în acelaşi timp, cum se schimbă un om. Statornicia, oricât ne-am lovi cu pumnul în piept, e o iluzie, consecvenţa o utopie. Însăşi esenţa omului trebuie să fie motivul de a nu crede în jurămite, cele auzite de la alţii sau cele rostite de propriile buze.

Sentimente ce erau mândria propriei mele existenţe s-au stins năpădite de timp, presupus uitate din pricina amintirii acelor dureri pe care inima nu mai vrea să le cunoască. Cuvinte pe care altădată aș fi vrut să nu le aud niciodată apar acum precum niște raze de lumină ce se strecoară după multă vreme într-o încăpere întunecată și rece.

Oamenii nu ar trebui să se grăbească niciodată. Nici când vine vorba de fapte, nici de cuvinte. Oamenii ar trebui să folosească rațiunea înainte de a da frâu liber inimii și astfel s-ar scuti pe ei înșiși de multe suferințe.

Au trecut câteva luni, în liniște, de când am aflat o veste care altădată mi-ar fi sfâşiat inima. Multă vreme n-am vrut să mă gândesc că s-ar putea să vină și ziua asta. O vedeam ca pe o cumplită durere ce-mi va zdruncina până și ultimele fărâme de fericire, de nădejdi din acelea ce le folosește omul ca să-și amorțească inima. Și totuși omul e o bizară făptură ce surprinde când te aștepți mai puțin.

N-am mai simțit până acum o bucurie de asemenea limpezime. O zi plină de soare după o lungă iarnă măcinată de ger și întuneric. O floare neprihănită întâlnită după zile lungi și monotone de plimbare prin pustiuri. O dimineață calmă, după nopți pline de coșmaruri.

A rămas înțelegerea acelui zâmbet pe care îl afișa, zâmbet ce acum și-a pierdut tristețea, înțelegerea că înainte de toate fericirea ei contează și că nu voi fi niciodată trist știind-o așa. “Există momente în care uiți de propria ta viață și încerci să-i ajuți pe alții – acest lucru devine cel mai important. Uneori poți să o faci, alteori e o nebunie să încerci.” 

Nu mă simt nici gol, nici nefericit. Simt doar cum viața palpită, cum timpul continuă să curgă liniștit, amuzat de orbirea noastră.

Advertisements

2 Replies to “Despre zâmbetul ce-l meriți”

  1. A apărut pe chip involuntar. Nici nu ştie de ce. A avut chiar atunci convingerea că tu astfel îl percepi, ca fiind zâmbetul pe care-l merită. Şi asta o făcea să zâmbească în continuare. Zâmbetului, pe care nu îl merita dar tot spera sa îl primeasca, nu i-a sosit timpul. A avut la un moment dat, în urma cu câteva luni, numai iluzia lui…Era un zâmbet limpede cel pe care l-ai vazut, vindecat de vechea tristeţe ce vine de cele mai multe ori sa umple un loc ramas vacant la plecarea cuiva drag, ori de alte tristeţi noi.
    Consecvenţa exista! Te înşeli! Doar că ea e voluntară, ca mai tot ce simţim. După ce trântit la pamânt de alte dureri mai grele, gaseşti tăria să te ridici, renunţi însa la tot ceea ce ar putea sa te mai lezeze, amintiri şi persoane, oricât de dragi ţi-ar fi fost. Dar asta nu îti dă cuvânt să tăgăduieşti veracitatea ,,juramintelor”, a tuturor celor spuse. Nu se admite! Toate astea bine-nteles, daca vorbim amandoi despre acelaşi zâmbet…

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s