Pandora: Factorul Înălţare – Frank Herbert & Bill Ransom


Uite că am ajuns şi la ultimul volum din seria Pandora. N-am să scriu cât de tragic de afectat am fost să aflu că Frank Herbert a murit la foarte puţin timp după ce a început munca la acest ultim volum, nici că Bill Ransom rămas singur aproape a ruinat cam tot ce construise maestrul anterior.

Factorul Înălţare e scris într-un total alt stil şi de ce să nu o spun arată lumea de pe Pandora dintr-o cu totul altă perspectivă ceea ce poate fi benefic. Din păcate modul în care este încheiată trilogia Pandora îmi aminteşte foarte mult de Philip Jose Farmer care a reuşit să ruineze ultimele două volume din Lumea Fluviului pentru că a renunţat la naraţiunea bazată pe acţiune, de dragul unor biografii plictisitoare, ducând acest procedeu până la extrem. Cam aşa face şi Bill Ransom, numai că de data aceasta în loc să ne prezinte  biografii stupide, el se pierde în gândurile atât de încâlcite ale personajelor încât pot spune că romanul este mai mult construit din amintirea eroilor decât din acţiunile lor propriu-zise.

Volumul se desfăşoară la vreo 25 de ani de la evenimentele din Efectul Lazăr. Oamenii au recucerit uscatul, algele şi oamenii deopotrivă se supun sub mâna tiranică a lui Raja Flattery, ce foloseşte înfometarea populaţiei şi teroarea ca mijloace de a duce la bun sfârşit Proiectul Navei Neantului şi de a pleca pentru totdeauna de pe neprimitoarea Pandora. Evident că regimul impus de Flaterry, unul ce seamănă destul de bine cu tot ceea ce ştim şi-am auzit despre comunism, naşte reacţii în rândul pandoranilor, astfel luând naştere o forţă de rezistenţă cunoscută sub numele de “Fantomele”. E drept, nu prea se explică dacă aceste “Fantome” există cu adevărat ca o organizaţie sau sunt de fapt efortul comun al tuturor celor ce refuză să accepte teroarea impusă de Directorul Flaterry.

Ben Ozette împreună cu prietenul său Rico, ambii angajaţi ai Holoviziunii şi iniţiatorii postului Fantomă încearcă să o salveze pe Crista Gali (fata trimisă de alge) din mâinile Directorului şi să elibereze populaţia Pandorei. Romanul este plin de intrigi şi trădări, majoritatea personajelor fiind cu totul altceva decât par la început, iar finalul este cât se poate de moralizator: suferinţa provocată celor inocenţi se întoarce întotdeauna asupra ta.


Interesantă mi s-a părut introducerea în roman a zavatanilor, un soi de călugări ce trăiesc în munţi, împărţiţi în diferite clanuri şi care folosesc sporii de aerostate drept mijloc de a cutreiera magistralgele minţii, prin trecutul şi prezentul speciei umane. Aceşti spori îmi amintesc foarte mult de mirodenia din Dune, ba chiar întregul volum îmi aminteşte destul de mult de Mântuitorul Dunei. Şi la fel precum toate lucrurile din acest ultim roman al seriei, nici zavatanii nu sunt acei bieţi neajutoraţi, resemnaţi cu soarta prea crudă, aşa cum par la început.

Sunt convins că dacă Frank Herbert ar fi rămas în viaţă şi ar fi putut să termine acest volum, valoarea lui literară, nu aceea sentimentală pe care a primit-o în urma dispariţiei maestrului, ar fi făcut din Pandora o serie chiar mai bună decât Dune.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s