A strange feeling


You wake up from a dreamless sleep and you find that to be inconvenient. You throw some water at your body while trying to figure out who you are and you hope that you’ll discover along the way. You wipe with the towel that smells like yesterday and then dress yourself with the same worn up clothes. You get out of the house and you walk as if you take somebody else’s steps. On the street dogs are barking and you remember that they never yap at a good man. It’s a strange feeling – to have the dogs remind you who you are. As if they know much.

The streets are wide and the city feels unfamiliar. You think it’s time for a change. A new beginning. You think not think about that. And yet you do. You decide to drag the same empty shell along the city for just a little longer, until the time you will remember you.

You get to work and the coffee that tastes like paper complements the bitter taste in your mouth. The others move around like robots, echoes made to remind you that you are alone in this world. You remember a time when your body seemed too small, a prison for your infinite spirit. It’s a strange feeling to be able to remember who you were so long ago but to lose sight of who you are now. And who you will be tomorrow.

It’s night and you seek your way to a place called home. Your steps are heavy, like a marionette with broken strings, whose sole purpose is to fill the shelves of a theater. The thought makes you shudder. You realize you’re the puppet and the puppeteer at the same time. That depends on you and on you only to knot back the threads and throw yourself in the spectacles of this world.

You get home and you go to bed. Soon you sink into oblivion, that  inappropriate sleep without dreams. A doll which forgot itself on the shelf.

Advertisements

A dead man’s eye


This city feels tame. Silent and still – a dead man’s eye staring at the universe. The streets are cold in the night – a complex arrangement of decomposing words. The silence grows loud. It all feels like a dream: i’m a fly gazing the stars reflected on this lifeless cornea. My thousand eyes can see shadows, silhouettes from another time, like rats abandoning a disintegrating structure. Yet the dancing shadows are nothing but spiders, crawling from beneath, trying once again to weave their webs inside my mind. I shake my head to repel them from my thoughts. It’s been too long since they were nesting inside me, for too long I let them infect my essence. I am not my spiders, neither am I the fly stuck in the trap. I am not my shadow, I am not my fears, even if that it’s all you can see. This city is dying, but I will be far gone into the sunrise when it’s bones will crumble.

Un sentiment ciudat


Te trezești dintr-un somn fără vise și asta ți se pare inoportun. Îți stropești fața cu apă, încercând să îți dai seama cine ești și speri că vei descoperi pe parcurs. Te ștergi cu prosopul ce miroase a ieri, apoi îmbraci aceleași haine ponosite. Ieși din casă și pășești de parcă ai face pașii altcuiva. Pe stradă câinii te latră și îți amintești că ei nu latră niciodată după un om bun. E un sentiment ciudat – să îți amintească câinii cine ești. De parcă ar ști ei prea multe.

Străzile se lărgesc și te pierd, orașul nu îți mai vine bine. Te gândești să îl schimbi. Un nou început. Te gândești să nu te gândești la asta. Și totuși te gândești. Te decizi să mai târăști aceiași carcasă goală prin oraș, o vreme, până ce își va aminti timpul de tine.

Ajungi la muncă iar cafeaua cu gust de hârtie nu ajută. Sporește doar gustul de amar. Ceilalți robotesc în jur, ecouri menite să îți amintească că ești singur pe lume. Să îți amintească de o vreme în care corpul îți părea prea mic, o închisoare pentru un spirit infinit. E un sentiment ciudat să poți să îți amintești cine ai fost cu așa mult timp în urmă dar să pierzi din vedere cine ești acum. Și cum ai să fii mâine.

E noapte și îți cauți drumul spre acasă. Pășești greu, ca o marionetă cu ațele rupte a cărei unic scop este de a umple rafturile unui teatru de păpuși părăsit.Iar gândul ăsta te face să tresari. Îți dai seama că tu ești păpușa și păpușarul în același timp. Că depinde doar de tine să înnozi ațele și să te arunci înapoi în spectacolele lumii.

Ajungi acasă și te pui în pat. Curând te scufunzi în uitare, un somn inoportun, fără vise. O păpușă uitată de ea însăși pe raft.

Lipseşte ceva din oraşul acesta


Mă plictiseşte oraşul. Gol. Imobil. Un ochi mort ce priveşte spre stele.

Mi-ai lipsit astăzi. Mi-ai lipsit astăzi şi nu vreau să fie doar vorbe ci să fiu eu omul ce îţi ţese sufletul din cuvinte. Vreau să te ascult. Să îţi ştiu zâmbetul. Vreau să te îmbrăţişez şi acolo să-şi sfârşească timpul curgerea lui blestemată.

Vreau să şterg toate cuvintele pe care le-am scris şi să le scriu încă o dată pentru tine. Să mă nasc din sărutările tale şi să dorm. Să mă hrănesc cu fericirea ta.