Vântul ca un gând


Navele erau uriașe. Acopereau soarele, pe măsură ce coborau spre pădure cu un bâzâit ca de insectă. Se sili să asculte. Dincolo de învelișul de metal răzbăteau mii de gânduri. Fiecare cu frecvența și intonația proprie, fiecare cu înțelesul său.

Gânduri simple. Nevoi. Pentru hrană, pentru plăcere. Frică. O nevoie puternică pentru spațiu. Apoi altele, complexe, pe măsura ce reuși să își obișnuiască auzul cu vocea lor. O poftă izolată pentru putere. Apoi un fir complex ce se întindea în întreaga țesătură. Greu de înțeles. Era o dorință pentru posesie, însă nu reuși să înțeleagă ce anume însemnau imaginile pe care le vedea în mintea lor. Era o urzeală complexă prin ale cărei fire ajungea până la ea un singur semnal, mai puternic decât orice. Pericol!

Se afundă în umbra pădurii. După o vreme, când navele aterizaseră în mijlocul copacilor, îi văzu. Așa cum erau cu adevărat, nu așa cum se vedeau ei înșiși. Mărunți. Vulnerabili. Un fir de iarbă lângă un copac. Așa erau ei pe lângă ea. Și totuși forța lor stătea în număr. În abilitatea neîntrecută de a folosi unelte.

Își dăduse seama cât erau de puternici atunci când pădurea începuse să dispară. Foloseau ființe-fără-gând pentru a doborî copacii uriași. Zburau fără să aibă aripi. Navele erau încărcate zi și noapte. Coborau și urcau într-un vuiet neîntrerupt. Iar peste toată această zarvă, se auzea urletul pădurii. Un plânset ce cuprindea întreaga lume. Un strigăt disperat la care ei erau surzi.

Cu timpul, învățase ce erau. Din ascunzișul ei auzea cum gândurile se formau în mintea lor și se tranformau în sunete. Cum sunetele nu erau decât umbra acestor gânduri atunci când ajungeau în mintea celorlalți. Un joc înșelător al unor ființe periculoase.

Iar ea nu putea decât să stea. Să privească cum lumea ei moare. Să își astâmpere foamea. Să crească. Să aștepte.

Când pădurea începuse să își schimbe culoarea, durerea deveni palpabilă. În interiorul ei se întâmpla ceva. Sosise vremea. Putea să audă miile de glasurile din interiorul propriului corp. Iar ei pe al său:

Hrăniți-vă copii! Mâncați-mi trupul! Creșteți! Salvați-vă! Ucideți!    

Advertisements

O judecată dreaptă


Cover image by awesome artist Jeff Brown.

Domnul Panzer se trezi cu câteva minute înainte ca soneria deşteptătorului să-i trezească soţia cu ţârâitul enervant. Afară era încă întuneric. O dungă de lumină apăru la orizont, conturând clădirile înalte ale oraşului. Noaptea, cupola mare de sticlă ce acoperea oraşul, rămânea invizibilă, ziua dubla cerul albastru absorbind razele fierbinţi ale soarelui. Trei sferturi din electricitatea oraşului erau astfel asigurate, restul fiind rezolvată cu ajutorul elicelor pentru vânt din afara cupolei. În exterior întunericul şi lumina nu contau, singurele lucruri pe care soarele le descoperea la ivirea dimineţii erau ruina, dezolarea şi moartea. Dincolo de pereţii protectori nu exista nimic, doar un pustiu nesfârşit ce îmbraţişa în braţele-i fierbinţi întreaga planetă.

Trecu din încăperea mică, fără zgomot, deschise uşa camerei în care cei doi băieţi mai aveau încă o oră de somn. Îi privi dormind şi dintr-o dată viitorul i se păru mai luminos. Nu atât de luminos cât ar fi dorit, dar cel puţin era speranţa unui viitor. Gloom-City va continua să trăiască atâta timp cât vor exista oameni să lupte împotriva nisipului.

Domnul Panzer trecu într-o a treia şi ultimă încăpere, care servea pentru toate celelalte utilităti de care o familie atât de numeroasă trebuia să dispună. Intră în cabina mică pentru un duş rapid de aer apoi luă un baton-cafea şi două pastile concentrate mic-dejun dintr-un sertar. Îşi îmbrăcă uniforma de servici şi părăsi apartamentul, liftul electric il duse fără zgomot la sol şi porni pe strada pustie spre locul de muncă. În curând Gloom-City se va trezi, odată cu potopul de lumină şi oraşul va părea un furnicar plin de muncitori ce se vor mişca dintr-un loc în altul, pentru binele cuibului lor. Deocamdată era încă nici lumină nici întuneric, oamenii se bucurau de cele patru, deplin meritate, ore de somn. Ordinea perfectă a clădirilor era liniştitoare, dispunerea geometrică a străzilor îi lasa impresia unui uriaş circuit integrat printre componentele căruia el era o simplă furnică. Avea o distanţă serioasă de parcus până în piaţa aflată exact sub cheia de boltă a cupolei, în centrul cercului ce-i forma baza. Porni la pas. Cele trei benzi rulante stăteau fixe deasupra asfaltului, urmând să pornească alergarea continuă de îndată ce soarele va începe să alimenteze generatoarele. Un bulevard larg separa oraşul în două cartiere, fiind totodată diametrul respectivului cerc. Era tocmai bulevardul pe care locuia Domnul Panzer şi pe care acum se îndrepta spre clădirile administrative unde muncea.

Prefera să ajungă cel puţin cu o oră mai devreme la muncă, să mai verifice o dată hârtiile, să se asigure că nu-i scapă nici o greşală, că judecata finală va fi şi cea corectă. Pentru un judecător, dreptatea e lucrul cel mai important, adevărul trebuie să iasă la iveală indiferent de consecinţe. Iar în Gloom-City când venea vorba de acte împotriva cetăţenilor nu era loc de milă, de iertare. De dragul oraşului, de dragul viitorului, orice infracţiune trebuia pedepsită. Oamenii trebuiau odată pentru totdeauna dezvăţaţi de prostul obicei de risipi.

E curios cum, îşi spuse, la jumătatea drumului spre servici, încep să mă transform din Domnul Panzer în Domnul Judecător.  Atât în ce privea gândurile, cât şi în ce privea ţinuta. Faptul rămânea valabil şi la întoarcerea spre casă când totul se întâmpla invers. Judecătorul aspru se transforma într-un tată protector şi preocupat.

Clădirile administrative erau înconjurate de o pătură sănătoasă de vegetaţie, arbuşti, pomi fructiferi şi pajişti îngrijite, garduri vi şi tufişuri. Ultimele de întregul Pământ… Trilurile păsărilor îl întâmpinară făcându-l să zâmbească, i se păru chiar că o vrabie îl priveşte graţioasă, zbenguindu-se pe crengile în floare ale unui măceş. Apoi lumina soarelui se revărsă peste oraş, într-un potop orbitor iar Domnul Judecător Panzer intră în Palatul Justiţiei, singura clădire cu un singur etaj din întregul oraş. Se aşeză la biroul personal şi începu să se uite peste cazurile cărora va trebui să le găsească o rezolvare, cazuri peste care justiţia trebuia să strălucească.

„Când în joc e soarta ultimei aşezări umane, când dispariţia e o ameninţare mai mult decât probabilă, legea devine singura armă împotriva resemnării, orice răzvrătire devine o crimă împotriva cetăţenilor, fie ei actuali sau viitori, o crimă împotriva fragilului ecosistem, al cărui echilibru atârnă ca de un fir de aţă. De astfel de criminali o societate aflată pe buza prăpastiei mai degrabă s-ar lipsi, pentru că fiecare act împotriva legii e un pas spre hăul întunecat al extincţiei. Oamenii trebuie lăsaţi să se bucure chiar de cel mai mic aspect al vieţii dar mai ales trebuie să rămână cu speranţa că o minune se poate întâmpla şi mai ales că această minune poate să fie numai şi numai rodul faptelor lor bune.”

Zarva de pe holurile judecătoriei îi alungă toate aceste profunde cugetări. Ţinând cont de intensitatea zgomotului judecătorul bănui că trebuia să se fi întâmplat ceva important. Sala de judecată se umplu în câteva clipe, avocaţii cu mutre grave îşi făcură intrarea, procurorul apăru cu o alură preocupată, dezgustată chiar. Foarte rar se întâmpla ca un criminal să fie judecat în aceiaşi zi, de multe ori cercetările durau săptămâni întregi, până ce dovezile şi mărturiile erau strânse, până ce se construia un caz solid. Acum, în faţa Domnului Judecător Panzer urma să fie adus un criminal prins în flagrant, unul a cărui proces era o simplă formalitate. Toate privirile din sală erau deodată fixate asupra sa, cu interes,  iar judecătorul simţi cum se face mic. Neliniştea îl cuprinse ca un fum înecăcios, supărător, simţi cum sângele îi aleargă prin vene, înebunit, cum nu poate să respire. Un vâjâit cumplit îi chinuia timpanul. Încercă să rămână lucid, dar răceala îi cuprinse întregul trup. Sub privirile încruntate ale gardienilor, acuzatul fu adus în sală. Un murmur prelung cuprinse întreaga adunare. Domnul Panzer rămase mut şi alb precum o statuie. Inima i se opri pentru câteva momente, altfel ar fi pleznit. Sudori reci îl cuprinseră când propriul său copil, cel mai mare, încadrat de patru gardieni se opri în faţa lui, cu ochii în pământ şi lacrimi uscate pe obraz. În mâna mică mai ţinea încă acuzatoare, arma crimei, victima fu adusă şi ea şi aşezată pe o masă în faţa Judecătorului. Domnul Panzer încercă să vorbească şi se temu ca vocea să nu îi sune ridicol, ascuţită, slabă rezonând toată durerea ce-i stăruia în inimă.

-Procurorul să prezinte acuzaţiile, rosti cu o fermitate ce nu şi-o credea în stare, tocmai când soţia împreună cu celălalt băiat intrară cu feţele plânse în sală. Procurorul, cu acelaşi dezgust în privire se ridică în picioare.

-Cetăţeanul Ronald Panzer Jr. este acuzat de crimă deosebit de gravă împotriva Vieţii. Individul a fost surprins de o patrulă în timp ce, folosind o praştie confecţionată ilegal, a lovit o vrabie provocându-i moartea.

Judecătorul îşi drese glasul, de data aceasta stăpân pe sine.

-Cum pledează acuzatul?

Copilul îşi ridică ochii şi privi spre tatăl său. O lucire plină de speranţă îl cuprinse. Glasul tremurat păru mai degrabă un pumnal menit să răscolească inima părintelui.

-Vinovat…

Dunele fierbinţi de nisip se întindeau parcă la infinit sub privirile lor, dincolo de peretele transparent al cupolei. Panzer Jr. păşea greu, conturându-se tot mai mic, lăsat pradă pustiului, în timp ce soarele cobora vertiginos spre asfinţit. Elicele mari se învârteau încet în cadenţa brizelor de foc, ca nişte monştrii uriaşi gata să-l apuce, gata să-l înghită. Domnul Judecător Panzer îl urmări până ce deveni un punct negru, minuscul pe fundalul de un ocru aprins apoi se întoarse cu statura impunătoare spre cetăţenii ce priveau tăcuţi scena. Cu o mână apucă braţul rece al soţiei, cu cealaltă pe a copilului şi porni spre casă. Soarele le arunca umbre prelungi în lungul bulevardului. Un corb mare traversă văzduhul, pe deasupra cupolei. Croncănitul lui se izbi nebăgat în seamă în pereţii de sticlă ai cupolei apoi se întoarse într-un ecou pierdut spre cerul ce parcă începuse să ardă. Una câte una, luminile se aprinseră în Gloom-City. Oraşul trăia.