A strange feeling


You wake up from a dreamless sleep and you find that to be inconvenient. You throw some water at your body while trying to figure out who you are and you hope that you’ll discover along the way. You wipe with the towel that smells like yesterday and then dress yourself with the same worn up clothes. You get out of the house and you walk as if you take somebody else’s steps. On the street dogs are barking and you remember that they never yap at a good man. It’s a strange feeling – to have the dogs remind you who you are. As if they know much.

The streets are wide and the city feels unfamiliar. You think it’s time for a change. A new beginning. You think not think about that. And yet you do. You decide to drag the same empty shell along the city for just a little longer, until the time you will remember you.

You get to work and the coffee that tastes like paper complements the bitter taste in your mouth. The others move around like robots, echoes made to remind you that you are alone in this world. You remember a time when your body seemed too small, a prison for your infinite spirit. It’s a strange feeling to be able to remember who you were so long ago but to lose sight of who you are now. And who you will be tomorrow.

It’s night and you seek your way to a place called home. Your steps are heavy, like a marionette with broken strings, whose sole purpose is to fill the shelves of a theater. The thought makes you shudder. You realize you’re the puppet and the puppeteer at the same time. That depends on you and on you only to knot back the threads and throw yourself in the spectacles of this world.

You get home and you go to bed. Soon you sink into oblivion, that  inappropriate sleep without dreams. A doll which forgot itself on the shelf.

Advertisements

Despre ură


Ura e un sentiment copleșitor. Greu de stăpânit și adesea ușor de confundat. Dragostea ta pentru țară s-ar putea să nu fie decât ură pentru celălalt. Cel pe care Dumnezeu, sau întâmplarea, l-a aruncat la munte în timp ce pe tine te-a pus la câmpie. Ura se poate confunda ușor cu mândria. Mândria de a îți atârna ceva între picioare. Sau nu. Mândria de a avea o pigmentare e pielii diferită de a celuilalt, ai cărui strămoși au avut nevoie de o protecție mai eficientă împotriva razelor UV, pentru că au trăit într-o zonă cu soare mai puternic.

La fel ca iubirea, ura te face să își pierzi capul. Și te transformă. Doar că în cazul urii, transformarea te face urât. Bineînțeles că lucrurile nu sunt niciodată doar în alb și negru. Am cunoscut ura intensă, de scurtă durată dar și ură amestecată cu dezgust care a durat poate ani. Aș minți dacă aș spune că nu am gustat vreodată din fructul urii. Și știu că niciodată lucrurile nu se rezumă la un singur sentiment, perfect definit. Suntem diferiți. Creierul urman e o mașinărie atât de complexă încât e aproape imposibil să rezonăm la fel. Problema e atunci când ura se combină cu incultură. Atunci ajungi să nu înțelegi toleranța. Să nu distingi ura de mândrie. Să crezi că ție ți se datorează binele mai mult decât celuilalt. Începi să pierzi controlul și capacitatea de a evolua. Ajungi să te pierzi pe tine însuți. Și o dată cu tine o parte mică din tot.

La urma urmei suntem toți aruncați în aceiași oală. O lume frumoasă. Una cum nu mai există miliarde și miliarde de kilometrii de jur împrejur. Și nu pot decât să mă întristez și să îmi pierd orice speranță când văd cât de departe suntem de ceea ce am putea fi. Și pentru ce.

Recidivează cancerul Europei?


Aud tot mai des în ultima vreme sintagma “neo-nazism”. Și mă înfior. Știți secvența aia din Lord of the Rings în care grupul își face drum prin minele din Moria iar neghiobul de Pippin împinge din greșeală un schelet în fântână? Cum încep mai apoi să se audă tobele din adâncul pământului iar eroii știu că primejdia nu mai e ceva din trecut, ci cu fiecare bătaie în tobă ea devine tot mai concretă?

Ei bine, în ultima vreme, bătăile în tobă sunt tot mai dese și ecoul lor răsună tot mai puternic. Neo-naziștii câștigă tot mai multă putere pe fondul nemulțumirilor sociale. Ați putea zice că totuși aceste mișcări sunt într-o inferioritate neprimejdioasă iar liderii lor sunt ridiculizați de presă. A trecut oare prea mult timp să ne aducem aminte?

La începutul carierei sale politice și Hitler era considerat un personaj caraghios de la marginea circului. Partidele extremiste aveau puține voturi dar vocea lor era tot mai auzită. Pentru că exista fondul, la fel ca și acum când partidele tradiționale sunt neputincioase/răuvoitoare în a rezolva gravele probleme care inflamează Bătrânul Continent. Nu înțeleg cum se poate ca un partid cu vederi fățiș naziste să existe, legal, în Europa secolului 21.

Aș fi crezut că am învățat din istorie. Că am ajuns la o oarecare maturitate. Dar am dat peste video-ul acesta în zilele trecute și am rămas mut o vreme.

Iar video-ul ăsta e mai mult decât pare. În primul rând e un marș de protest, într-o țară civilizată. Știm că în orice țară civilizată o astfel de adunare trebuie legalizată, altfel forțele de ordine ar trebui să intervină. Nu văd forțe de ordine în secvențele acesta ceea ce înseamnă că avem de-a face cu un marș legal. Adică cineva a primit o cere scrisă pentru o adunare anti-semită și a hotărât că e ok să o aprobe. E un gând care îmi dă sudori reci.

Cancerul Europei pare că recidivează sub aprobarea tacită a sistemului imunitar rămas perplex. Sau poate doar păcălit. Să ne ferească Timpul de vremea când cancerul acesta va deveni malign sub privirile celor preocupați mai mult de hârtii cu numere pe ele decât de a își păstra integritatea.

Nu sunt optimist de felul meu, dar într-un mod ciudat, refuz să îmi pierd încrederea în umanitate. Dar dacă cumva monstruozitățile din timpul celui de-al doilea război mondial se vor mai repeta vreodată, aș prefera să ne vedem odată sfârșitul. Ori de mâna noastră, ori din cauze pe care nu le putem controla. Dar să dispărem odată de pe fața Pământului pentru că nu îl merităm. Mă îndoiesc că ne vom opri vreodată din război și sunt aproape sigur că așa ne vom găsi sfârșitul.

Citeşte-mi tăcerea


Cuvintele mi-au fost mereu jucăria sufletului. Dacă mi le-ai luat n-ar însemna, oare, să nu mai fiu ce-am ştiut mai bine?

Mă simt stors de toate vorbele ce aş fi vrut să ţi le scriu. Poate le-am risipit inutil prin inimi nepăsătoare şi acum sunt mut-gol-banal-anonim pentru tine.

Dacă aş ştii cum, ţi-aş spune că m-am topit de un miliard de ori într-o secundă, că ţi-am navigat prin toate sinapsele, că în acele câteva zeci de minute în care te-am privit, te-am cunoscut, te-am văzut, te-am iubit, te-am certat, te-am urât, te-am visat, te-am uitat, te-am iubit din nou.

În acele câteva minute au crescut şi au înflorit lumi, s-au născut şi au murit stele, s-au stins şi eternizat Universuri.  Sau nu… mai ştiu. Să mă îndrăgostesc.

Dacă aş putea ţi-aş spune şi nu ai întreba, pentru că nu pui întrebări atunci când înţelegi.

Dar cum să înţelegi tu când nici eu nu ştiu? Citeşte-mi tăcerea. Pe buze.

 

adio


Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi pare mai ireal totul, cu atât îmi pare mai rău că n-am ştiut să cunosc mai bine tot ce ai iubit şi ai urât, tot ce ai uitat şi tot ce ţi-a dat insomii. Nu pot să te percep altfel decât aici, parte din viaţă, de asta nu am vrut să-ţi văd trupul zdrobit de asfaltul care îţi făcea atât de urâtă lumea. N-are rost să mă gândesc ce ai fi putut fi, nici că prin ideile tale ai fi schimbat lumea. Însă ai să rămâi mereu un avatar al curajului, al superiorităţii, al vieţii. Ai să-mi fi ca o umbră de acum încolo prietene, mereu cu mine, în mine, inspirându-mă, dându-mi curajul de a trăi, de a fi tot ceea ce pot fi. De a îmi lua privirile de pe lucrurile neînsemnate şi a le căuta pe cele valoroase.

Nu pricep de ce a trebuit să fie aşa, dar îţi multumesc pentru ce ai fost până aici. De acum “dincolo” nu mai e misterul despre care vorbeam atât, misterul care ne aţâţa imaginaţia. Oriunde ai fi, pe malul râului sau parte din noi toţi, între îngeri sau între diavoli, tu cunoşti adevărul de acum şi cred că asta îţi aduce liniştea. Trăieşte liber, prieten drag, în viaţa pe care noi n-o putem vedea.

O să-mi amintesc de tine la fiecare cana de cafea pe care n-o putem bea amandoi, or să-mi curgă lacrimi de fiecare dată când scriu ceva şi o să vreau să-ţi cer părerea. Am să plâng la fiecare film bun pe care aş vrea să ţi-l recomand.

Mi-e durerea prea mută, adio acum,  sper că eşti acolo unde ţi-ai dorit să fi!

Ascunde-ţi sufletul în mine


Cetatea  se ascunde în propriile umbre şi tace. Pe ziduri din vremi de demult, timpul îşi scrie murirea cu litere de ploaie. Doamne, ce domol ne mai cântă stropii, stând amândoi tăinuiţi sub umbrele, bătând la pas străzile pietruite.

Cetatea mă umple de spaime, mă bântuie cu visări şi surâsuri iar tu zâmbeşti închisă sub  lumea-ta-umbrelă, cu propriile-ţi frici, speranţe, nepăsări şi fantasme. Îmi vorbeşti măsurat iar pentru mine asta înseamnă tăcere – chiar şi timpul se opreşte să meargă cu noi la pas.

Ploaia ne cântă, Doamne, cum ne cântă cu mii de degete moi apăsate iscusit peste suflete! Simt c-aş fugi de sub  cupola asta de pânză să m-ascund sub a ta de toate nedreptăţile ce mi le zgârie lumea măruntă în carne. Să-ţi împarţi cu mine demonii şi îngerul ce te păzeşte, să-ţi încălzesc mâinile reci şi să ascultăm împreună cum îşi dezlănţuie furtuna simfonii după simfonii, milioane de note deodată, ca într-o orchestră acompaniată de timpul-pianist- geniu-descreierat.

Pitiţi sub bolţi din vremi medievale ploaia ne intonează tăcerea.  Umbrelele zac părăsite – ce frumos calambur – îndrăznesc să te îmbrăţişez, să-ţi simt frica, să-mi simţi inima pulsând ,  să-mi împletesc  gândurile neînsemnate cu ale tale, să prind timpul şi să-l împietresc în această singură clipă atât de clar definită.

Îţi simt îmbrăţişarea apăsată şi parcă poţi să-mi contopeşti  sufletul într-al tău, să-mi inunzi venele cu sângele tău, să ne faci inima să zvâcnească mai tare.

Îţi strig spaimele, îţi vorbesc cuvintele. E atâta linişte – departe de diavolii-oameni ai lumii. Copilă ascunde-ţi sufletul în mine.

Durerile bufonului


Imaginati-va cât de amuzant: un bufon plângând, tânguindu-se în spatele maştii pentru dureri pe care voi spectatorii nici măcar nu le bănuiţi. Un clovn ce zâmbeşte cu gura până la urechi către copii zburdalnici şi fericiţi ce-l îmbulzesc din toate părţile ca să primeasca baloane colorate.

Tresare la fiecare chicotit de bucurie, se zbate în cea mai murdară cenuşă de neputinţa existenţei sale. Iar spectatorii aplaudă! Luminile îl orbesc şi ascund lacrimile ce-i strică machiajul. Se sterge cu mâneca colorată în roşu şi verde iar haina îi distruge zâmbetul fals, masca neadevărului. Toţi râd dar numai el, bufonul, ştie ce află dincolo de râsetele lor: aceleaşi dureri.

Într-un final spectatorii realizează cruntul adevăr şi se privesc unul pe altul. Veşmintele li se schimba în roşu şi verde. Hilar!! Un bufon care plânge şi distrează bufonii ce-l privesc! Sala devine o scenă uriaşă, cu spectatori şi actori deavalma, cu unii ce plâng şi alţii ce râd de cei care plâng.  Spectacolul e savuros, dar păcat că n-are cine să-l guste.

Nimeni nu pricepe care sunt cu adevărat durerile lui. Ale bufonului…