About good games and wasting time.


When I was a kid I could only play Mario when my father wasn’t around. I was with my eyes stuck on the screen and my ears at the door, so I won’t get caught when he’d come home. He had something that seemed a weird idea about playing video games, my father, as he always told me to play chess or anything that’s not virtual. It was impossible for me to make a  difference. A game was just a game in my head. I thought my father was just old fashion. After all, I wasn’t going to play that stupid game he taught me, the one with some stupid beans on a cardboard. Especially if I was going to play it with him. I just wanted to escape reality, to get away and find out where is that damn princess.

When the console broke I found out about the public library and started reading. I had the constant feeling that I was born in the wrong place and time. I wanted to travel the stars, to sail unexplored seas and solve impossible mysteries. It was the time I discovered the The Lost World by Arthur Conan Doyle as well as when I got to meet Sherlock Holmes and share his adventures alongside Dr. Watson. It was the time I found myself friends with Jules Verne and Asimov, when I fell in love with J.J. Rousseau. I’m pretty sure I would have hated my childhood without books – my first peak outside the very religious circle I grew-up in. I have to say I knew little to nothing about how a computer worked, while kids in my class talked about Prince of Persia and Need for Speed. I had books and books were enough even if I read them stealthily as I knew I wasn’t allowed to read such blasphemous words.

But I am slightly deviating from the subject this article is supposed to have. I had my first PC back in 2006 and that was the moment I rediscovered video games. That was also the moment I started to read less and less which brought me to writing less to nothing. It was easier for me to just play hours and hours of FIFA and Counter Strike (I’m happy I haven’t found out about Broodwar back than). I want to make it clear that I am not against video games. I’m just looking back and realize I could have done so much more with my time. That being a gamer took more from me that it gave back.

The time you enjoy wasting it’s not wasted.

So they say. I will have to say I played Starcraft 2 for about 2 years. It made me crazy and it made me mad. I had become someone I never knew I was: spiteful and full of rage. I never really enjoyed playing Starcraft 2. But it was a game designed to make you want to play more. I am not against video games, I’m against games that are designed to be addictive – the kind of games that will make you ignore not reality, but the things that are important in your life – the people close to you, your health and your peace of mind. The simple fact of loving yourself as the person you are today and caring for the person you will become tomorrow. This is something you lose when you play the same game over and over again, either it’s DOTA2, LOL, Starcraft or HOTS. I don’t want to sound like a grandpa, after all not all not all people that drink alcohol become alcoholics.

I love stories. I read and write them and I play them. I love a game that tells a story so good that you feel you lived and extra life. I, for once, I saved the Galaxy and traveled the Universe. I’m thinking back at the times I played Mass Effect and I feel there’s something I won, that story is part of my life now and the characters are almost as real as long lost friends. I don’t want to draw a line that’s too thick and say this game is good, that game is bad. I’ve played a few games of Heroes of the Storm and the feeling I have while I think about it, is that the world is full of idiots. Sometime I just wait for the game to end and hope to get better team mates the next game. And they made that game so that there will always be a next game.

Your time is your most important thing you have. It’s all you have, really. I wrote this for myself first of all and I feel like I’ve learned the things I did, the hard way. Many of the people that will read this are or will be parents, they have someone or they will be in a relationship. Keep in mind what’s important, invest you time in the persons you love. Take interest in what your kids are watching or reading. If your kid has to hide from you to play a game, you kinda failed at being a parent. If you can’t wait for your girlfriend to leave so you can finally play some stupid game, you already failed at being in healthy relationship. I wrote this as a call for moderation. A call for reason. There is so much more you can be. Please be wise about your time as it is your most valuable asset. And as any valuable thing, there are people that will try and take it from you.

Advertisements

A dead man’s eye


This city feels tame. Silent and still – a dead man’s eye staring at the universe. The streets are cold in the night – a complex arrangement of decomposing words. The silence grows loud. It all feels like a dream: i’m a fly gazing the stars reflected on this lifeless cornea. My thousand eyes can see shadows, silhouettes from another time, like rats abandoning a disintegrating structure. Yet the dancing shadows are nothing but spiders, crawling from beneath, trying once again to weave their webs inside my mind. I shake my head to repel them from my thoughts. It’s been too long since they were nesting inside me, for too long I let them infect my essence. I am not my spiders, neither am I the fly stuck in the trap. I am not my shadow, I am not my fears, even if that it’s all you can see. This city is dying, but I will be far gone into the sunrise when it’s bones will crumble.

Un sentiment ciudat


Te trezești dintr-un somn fără vise și asta ți se pare inoportun. Îți stropești fața cu apă, încercând să îți dai seama cine ești și speri că vei descoperi pe parcurs. Te ștergi cu prosopul ce miroase a ieri, apoi îmbraci aceleași haine ponosite. Ieși din casă și pășești de parcă ai face pașii altcuiva. Pe stradă câinii te latră și îți amintești că ei nu latră niciodată după un om bun. E un sentiment ciudat – să îți amintească câinii cine ești. De parcă ar ști ei prea multe.

Străzile se lărgesc și te pierd, orașul nu îți mai vine bine. Te gândești să îl schimbi. Un nou început. Te gândești să nu te gândești la asta. Și totuși te gândești. Te decizi să mai târăști aceiași carcasă goală prin oraș, o vreme, până ce își va aminti timpul de tine.

Ajungi la muncă iar cafeaua cu gust de hârtie nu ajută. Sporește doar gustul de amar. Ceilalți robotesc în jur, ecouri menite să îți amintească că ești singur pe lume. Să îți amintească de o vreme în care corpul îți părea prea mic, o închisoare pentru un spirit infinit. E un sentiment ciudat să poți să îți amintești cine ai fost cu așa mult timp în urmă dar să pierzi din vedere cine ești acum. Și cum ai să fii mâine.

E noapte și îți cauți drumul spre acasă. Pășești greu, ca o marionetă cu ațele rupte a cărei unic scop este de a umple rafturile unui teatru de păpuși părăsit.Iar gândul ăsta te face să tresari. Îți dai seama că tu ești păpușa și păpușarul în același timp. Că depinde doar de tine să înnozi ațele și să te arunci înapoi în spectacolele lumii.

Ajungi acasă și te pui în pat. Curând te scufunzi în uitare, un somn inoportun, fără vise. O păpușă uitată de ea însăși pe raft.

Oameni


Oamenii vin şi pleacă din vieţile noastre. Pe unii îi iubim, pe alţii îi urâm sau dispreţuim. Câţiva ne servesc drept modele spre ceea ce vrem să fim cândva. Unii oameni ne rănesc şi continuăm să îi iubim în timp ce alţii nu ne-au greşit cu nimic şi totuşi îi lăsăm să plece de parcă nu au fost niciodată. Există nişte legături care transced timpul, logica, destinul. Există oameni pe care i-am iubit, sau am crezut că îi iubim şi care au devenit doar anonimi printre anonimi.

Oamenii vin şi pleacă din vieţile noastre. Oameni despre care am spus că nu îi vom uita niciodată şi despre care am uitat. Oameni care ne seamănă şi oameni diferiţi. Oameni pe care credem că îi înţelegem şi oameni pe care nu ştim să îi descifrăm.  Există oameni care ne influenţează prin ceea ce sunt şi oameni care ne modelează prin ceea ce le lipseşte.

Dilema


Să vedeţi: stăteam azi cu geamul deschis şi ma uitam la un episod din The Twilight Zone. După cum nu ştiţi, chiar sub geamul meu e un parculeţ în care ciurde de copii se adună în fiecare seară şi urlă de le sar plămânii. E și motivul pentru care se mai aude câte o trimitere la origini de pe la vreun geam alăturat.

Şi cum stăteam eu aşa, spre seară, că ziua se îngâna cu noaptea,  măcinată de dileme şi pătrunsă de necunoscut, se aude vocea unui domn intoxicat:

“Taică, e dimineaţă sau după-masă afară?”

Exerciţiu de neimaginaţie


LUNI e singura zi în care ar cam trebui şi se mai întâmplă să dau pe la scoală. Nu ştiu cum se face că e şi ziua în care mă pot trezi de dimineaţă fără să trântesc telefonul de podea. La scoală… scoală. Apoi birou, birou, birou. Că pot. Şi-mi place. Foarte rar se întâmplă să servesc vreo cafeluţă în oraş, aşa de rupt monotonia, pentru că divele nu par dispuse să-şi părăsească bârlogul a doua sfântă zi de săptămână. Aşa că las ziua să treacă apoi îmi petrec seara acasă, fie citind, fie stând cu “rost” pe net. În situaţia asta poate să mă sune regina Elisabeta să mă invite la ceai că nu mă mişc din casă.

MARŢI  foarte des mă trezesc cu dureri de cap (aia din piept nu dă bine aşa că nu o amintesc) şi e musai să beau cafea (de care m-am lăsat de fapt -> sunt primul om fără vicii). După rutina de ore ore ore ore la birou foarte des se întâmplă să ies cu divele (niciodată mai puţin de una dar maxim 3, altfel mă apucă ameţeala) la cafea.

Marţi seara aproape fără excepţie gătesc. Mănânc, văd un film, nimic interesant.

MIERCURI e de obicei cea mai nasoală zi din săptămână, lucru constatat după îndelungi cercetări şi constatări care au durat ani. Miercuri e un fel de pisica neagră, vineri 13, duhu’ negativ din lampă şi mai ştiu eu ce alte arătări. Miercuri ies cu o singură divă, în timpul zilei, pentru că n-am voie să o văd după lăsarea întunericului. Diva nu e în nici un caz una dintre celelalte 3 (trei) de marţi cu care mă întâlnesc deodată dar le combin separat. Asta e ceva de genul lumina lunii, luceferiţa dimineţii, aurora polară, etcetera, etcetera. Seara de miercuri e de obicei compromisă din cauza grozavei dive, aşa că mă relaxez cu o cană de ceai, un joc de şah, ceva umbre de jazz ( a cărui adevărată cultură îmi lipseşte cu desăvârşire – aici mă recunosc un simplu farsor).

JOI sunt liber toată ziua, nici o predare aflată în ajun pe mâine, nu tu stat până la 00:30 la birou, nici examen, nici licenţă, nici referate pentru prieteni şi colegi, nimic. Asta e ziua în care încep să conturez planurile malefice pentru weekend.

VINERI mă trezesc la 14:00 nu la 8 şi mă duc la birou deşi n-ar trebui. Luni n-am 3 predări, diva de sâmbătă noaptea care va dormi în patul meu, cu mine, aleasă. Ba chiar de acord. Asta nu o fac decât aşa, să nu creadă cei care mă cunosc că-s pe invers, de fapt nu-s deloc interesat de femei. Nici de bărbaţi, staţi pe pace, am eu laturi mai întunecate de atât. De fapt eu nu am nevoi de genul ăsta absolut de loc. Planeta de pe care vin eu…

SÂMBĂTA nu se lucrează aşa că nu stau la birou până la 19:00. Nu-mi fac griji că poate nu ajung la filmul la care am invitat 6 dive până să accepte una (dada, întreabă-te a câta ai fost tu – sau măcar tu de ce n-ai fost). Pe la 18 aflu că diva s-a răzgândit aşa că reformulez invitaţiile, de la început, de data asta în ordine inversă. Poate, poate prind ceva, măcar o căprioară dacă nu chiar un mistreţ.

P.S. până la urmă nu-i decât o sâmbătă seara neinteresantă. Paste cu ciuperci, un film, prost. Somn luuuuuuuuuuung.

DUMINICĂ – Dimineaţă furtună. La amiază uit că e zi nelucrătoare şi sărbătoare duhovnicească şi pornesc spre birou. Nu-mi petrec restul zilei acolo, pentru a lunea nu merg la scoală, deci nici nu predau nimic.

P.S. Nici măcar nu-s obosit! Şi nici nu mint! Niciodată.

P.P.S. Fazele cu gătitul sunt doar de impresie. De fiecare dată când ajung acasă, nişte spiriduşi mă aşteaptă cu masa pusă.

P.P.P.S Tu cum îţi organizezi săptămâna? 😀

ProspectArt – un an de existenţă


Vă invit cu drag pe toţi cei care sunteţi prin zonă în data de 30 aprilie 2010 să participaţi alături de mine la o şedinţă aniversară a cenaclului ProspectArt.
Am onoarea de a citi povestirea “Creatura” alături de domnul Cristian Mihail Teodorescu care va citi proza ”Electromagneto-muza” şi domnul Stefan Ghidoveanu care va citi un eseu despre modul în care sunt percepuţi promotorii de SF în România. De asemenea domnul Cristian Tamas  va face o prezentare biobliografica a domnului Ştefan Ghidoveanu, traducator, coordonator de colectii SF, scriitor, editor, prezentator radio,  redactor, critic şi eseist, care de curând a împlinit vârsta de 55 ani.

Ne vedem vineri începând cu ora 17:00 la Centrul Calderon, str.J.L.Calderon nr.39, sector 1, Bucureşti. Eveniment oraganizat de S.R.S.F.F.