Un sentiment ciudat


Te trezești dintr-un somn fără vise și asta ți se pare inoportun. Îți stropești fața cu apă, încercând să îți dai seama cine ești și speri că vei descoperi pe parcurs. Te ștergi cu prosopul ce miroase a ieri, apoi îmbraci aceleași haine ponosite. Ieși din casă și pășești de parcă ai face pașii altcuiva. Pe stradă câinii te latră și îți amintești că ei nu latră niciodată după un om bun. E un sentiment ciudat – să îți amintească câinii cine ești. De parcă ar ști ei prea multe.

Străzile se lărgesc și te pierd, orașul nu îți mai vine bine. Te gândești să îl schimbi. Un nou început. Te gândești să nu te gândești la asta. Și totuși te gândești. Te decizi să mai târăști aceiași carcasă goală prin oraș, o vreme, până ce își va aminti timpul de tine.

Ajungi la muncă iar cafeaua cu gust de hârtie nu ajută. Sporește doar gustul de amar. Ceilalți robotesc în jur, ecouri menite să îți amintească că ești singur pe lume. Să îți amintească de o vreme în care corpul îți părea prea mic, o închisoare pentru un spirit infinit. E un sentiment ciudat să poți să îți amintești cine ai fost cu așa mult timp în urmă dar să pierzi din vedere cine ești acum. Și cum ai să fii mâine.

E noapte și îți cauți drumul spre acasă. Pășești greu, ca o marionetă cu ațele rupte a cărei unic scop este de a umple rafturile unui teatru de păpuși părăsit.Iar gândul ăsta te face să tresari. Îți dai seama că tu ești păpușa și păpușarul în același timp. Că depinde doar de tine să înnozi ațele și să te arunci înapoi în spectacolele lumii.

Ajungi acasă și te pui în pat. Curând te scufunzi în uitare, un somn inoportun, fără vise. O păpușă uitată de ea însăși pe raft.

Advertisements

Poveste cu strigoi


Siluetele lor străvezii se strecoară afară din mormânt în nopțile cu lună nouă și bântuie așezările celor care incă traiesc. Sunt plini de invidie și vor sa facă rău. Ating tot ce e viu și absorb viața din orice e sănătos. În nopțiile fără lună nouă, în care Căutătorul nu-i lasă să iasă din morminte, dacă treci prin cimitir și asculți cu atenție, poți auzi cum ghearele lor descărnate zgârie lemnul putrezit al sicrielor în care stau închiși. 

Dacă v-am captat atenția cu aceste câteva rânduri, vă invit să citiți un scurt fragment dintr-o povestire la care lucrez. Puteți să îmi spuneți în comentarii, apoi, care v-au fost spaimele din copilărie și mai ales care sunt creaturile ce vă fac și acum, când sunteți mari, să vă ascundeți sub plapumă noaptea?

***

Pe fereastra mare, Mihnea vedea cimitirul, cu crucile strâmbe, aruncând umbre prelungi spre sat. Casa veche, boierească, scârţia din când în când sub povara zăpezii, acompaniată de soba mare în care focul vâjâia straşnic şi lemnele pocneau mistuindu-se în văpăi. Luna abia se ridica de după dealurile dincolo de care se întindea satul vecin. Chichiţă, motanul, deveni nervos iar Mihnea îl luă în braţe şi începu să-l mângâie pe creştet, între urechi şi pe bot aşa cum învăţase cu timpul că îi place şi că poate să îl liniştească. Aruncă o privire spre ceasul mare, cu pendul, apoi privi din nou pe geam pierzându-se în gânduri.

Îşi aminti prima noapte în care îi văzuse şi spaimele copilăriei îl ajunseră din nou. Era o noapte răcoroasă de vară, cu lună plină iar ai lui plecaseră cu treabă la oraş pentru câteva zile lăsându-l în grija lui Codruţ, copilul mai mare al vecinilor. Nu-şi amintea cu siguranţă câţi ani avea, pesemne că abia împlinise cinci sau şase ani. Pe vremea aia aveau un câine, Baron, un ciobănesc alb, mare şi puternic.

Îşi aminti trupurile descărnate, cu mers legănat,  înghesuindu-se într-un şir lung,  pe poteca din mijlocul cimitirului, trecând prin faţa casei, bântuind apoi prin sat până la primele raze ale soarelui. Ţinea minte cum începuse să plângă atunci când câinele pornise să latre spre cimitir iar Codruţ începu să-i spună tot felul de poveşti despre morţii care se ridică din morminte în nopţile cu lună plină şi-i bântuie pe cei rămaşi în viaţă ca să-şi răzbune propria soartă. În timp ce Codruţ povestea, Mihnea vedea siluetele strălucind verzui în lumina lunii, perindându-se pe lângă geam şi tremura de frică. Ţinea minte cum, văzându-l speriat Codruţ încercă să-l liniştească şi luând un băţ ascuţit îşi asumase rolul de vânător de strigoi în timp ce el privea pe geam cum băiatul răpune strigoi imaginari, lovind în stânga şi în dreapta. Îşi amintea cum una din fiinţele acelea se întoarse spre Codruţ şi timp de o secundă îl prinse cu mâna putrezită, terminată în unghii lungi şi murdare de încheietură apoi se transformase într-un câine negru şi se bătuse cu Baron, câinele lor ciobănesc.

Nu ştia nimeni ce se întâmplase, iar Codruţ îşi pierdu minţile, sau cel puţin aşa spuneau doctorii de la oraş, că era bolnav, dar că nu e o ameninţare pentru nimeni si-l lăsaseră să se întoarcă acasă. Mihnea era prea speriat ca să spună ceva, iar acum, după ce crescuse, îşi dădea seama că oricum nu l-ar fi crezut nimeni. De atunci, în fiecare noapte cu lună plină vedea strigoii ieşind din morminte şi trecând pe lângă casa lor de lângă cimitir, spre sat. Se temuse atât de tare de aceste apariţii încât noaptea, când ceasul din odaia mare suna miezul nopţii se ascundea sub plapumă şi plângea până când nu mai avea lacrimi.

Cu timpul însă învăţase să-i înfrunte şi cobora în odaie să-i privească de pe geam. Morţii nu îl băgau niciodată în seamă, uneori treceau doar pe lângă casă, alteori încercau uşa de la intrare, încercând să intre în casă. Dar înainte să răsară soarele se întorceau înapoi în cimitir.

Văzuse de câteva ori cum strigoii se prefăceau în cenuşă atunci când razele soarelui îi ajungeau înainte să se întoarcă în morminte.

Ceasul bătu miezul nopţii iar luna era deja pe cer, deasupra cimitirului îngropat în zăpadă. De când muriseră ai lui şi se mutase la oraş se întorcea de multe ori la vechea casă de lângă cimitir să scrie. Părea să fie singurul loc în care îşi găsea înspiraţia, singurul loc în care reuşise să-şi ducă la bun sfârşit romanele.

Atât de mult fereastra aceea devenise pentru el o poartă spre altă lume, încât de multe ori se întreba dacă nu cumva totul se întâmpla numai în capul lui. Iar atunci era de ajuns să îl vadă pe Codruţ, rătăcind bezmetic prin sat,  mut şi nebun din aceea seară în care unul din strigoi îl prinse de încheietură. Moviliţa de pământ sub care era îngropat Baron era şi ea o mărturie că tot ceea ce îşi amintea se întâmplase aievea.

O umbră cocoşată se miscă pe câmpul imaculat spre cimitir şi îl cuprinse groaza atunci când îl recunoscu pe Codruţ în silueta aceea. Îl urmări cum sare gardul apoi văzu mulţimea de strigoi ce stăteau aşteptându-l printre morminte. Păşiră cu toţii spre el, încet, clătinându-se. Codruţ se căţără într-un copac, legă o sfoară de una din crengile groase apoi o înfăşură în jurul gâtului şi se aruncă în gol, atârnând cu picioarele la trei palme de pâmânt. Strigoii se îngrămădiră spre el, înconjurându-l, atingându-l, agăţându-se de el, încercând parcă să-l rupă în mii de bucăţi.

Rămaseră alături de trupul lui Codruţ toată noaptea, parcă păzindu-l, apoi, spre dimineaţă îşi făcu apariţia un bărbat îmbrăcat într-o robă de un roşu închis, ce purta cu el o traistă mare, neagră, în care ceva, sau cineva se mişca continuu încercând parcă să iasă afară. O formă  negră se rupse din trupul lui Codruţ şi intră în traistă în timp ce trupul atârnat începuse a străluci verzui.

Soarele răsări iar strigoii dispărură. Trupul rămase acolo, atârnat, ţeapăn şi vânăt.

Fragment din povestirea “Când strigoii dansează”