About good games and wasting time.

When I was a kid I could only play Mario when my father wasn’t around. I was with my eyes stuck on the screen and my ears at the door, so I won’t get caught when he’d come home. He had something that seemed a weird idea about playing video games, my father, as he always told me to play chess or anything that’s not virtual. It was impossible for me to make a  difference. A game was just a game in my head. I thought my father was just old fashion. After all, I wasn’t going to play that stupid game he taught me, the one with some stupid beans on a cardboard. Especially if I was going to play it with him. I just wanted to escape reality, to get away and find out where is that damn princess.

When the console broke I found out about the public library and started reading. I had the constant feeling that I was born in the wrong place and time. I wanted to travel the stars, to sail unexplored seas and solve impossible mysteries. It was the time I discovered the The Lost World by Arthur Conan Doyle as well as when I got to meet Sherlock Holmes and share his adventures alongside Dr. Watson. It was the time I found myself friends with Jules Verne and Asimov, when I fell in love with J.J. Rousseau. I’m pretty sure I would have hated my childhood without books – my first peak outside the very religious circle I grew-up in. I have to say I knew little to nothing about how a computer worked, while kids in my class talked about Prince of Persia and Need for Speed. I had books and books were enough even if I read them stealthily as I knew I wasn’t allowed to read such blasphemous words.

But I am slightly deviating from the subject this article is supposed to have. I had my first PC back in 2006 and that was the moment I rediscovered video games. That was also the moment I started to read less and less which brought me to writing less to nothing. It was easier for me to just play hours and hours of FIFA and Counter Strike (I’m happy I haven’t found out about Broodwar back than). I want to make it clear that I am not against video games. I’m just looking back and realize I could have done so much more with my time. That being a gamer took more from me that it gave back.

The time you enjoy wasting it’s not wasted.

So they say. I will have to say I played Starcraft 2 for about 2 years. It made me crazy and it made me mad. I had become someone I never knew I was: spiteful and full of rage. I never really enjoyed playing Starcraft 2. But it was a game designed to make you want to play more. I am not against video games, I’m against games that are designed to be addictive – the kind of games that will make you ignore not reality, but the things that are important in your life – the people close to you, your health and your peace of mind. The simple fact of loving yourself as the person you are today and caring for the person you will become tomorrow. This is something you lose when you play the same game over and over again, either it’s DOTA2, LOL, Starcraft or HOTS. I don’t want to sound like a grandpa, after all not all not all people that drink alcohol become alcoholics.

I love stories. I read and write them and I play them. I love a game that tells a story so good that you feel you lived and extra life. I, for once, I saved the Galaxy and traveled the Universe. I’m thinking back at the times I played Mass Effect and I feel there’s something I won, that story is part of my life now and the characters are almost as real as long lost friends. I don’t want to draw a line that’s too thick and say this game is good, that game is bad. I’ve played a few games of Heroes of the Storm and the feeling I have while I think about it, is that the world is full of idiots. Sometime I just wait for the game to end and hope to get better team mates the next game. And they made that game so that there will always be a next game.

Your time is your most important thing you have. It’s all you have, really. I wrote this for myself first of all and I feel like I’ve learned the things I did, the hard way. Many of the people that will read this are or will be parents, they have someone or they will be in a relationship. Keep in mind what’s important, invest you time in the persons you love. Take interest in what your kids are watching or reading. If your kid has to hide from you to play a game, you kinda failed at being a parent. If you can’t wait for your girlfriend to leave so you can finally play some stupid game, you already failed at being in healthy relationship. I wrote this as a call for moderation. A call for reason. There is so much more you can be. Please be wise about your time as it is your most valuable asset. And as any valuable thing, there are people that will try and take it from you.


A dead man’s eye

This city feels tame. Silent and still – a dead man’s eye staring at the universe. The streets are cold in the night – a complex arrangement of decomposing words. The silence grows loud. It all feels like a dream: i’m a fly gazing the stars reflected on this lifeless cornea. My thousand eyes can see shadows, silhouettes from another time, like rats abandoning a disintegrating structure. Yet the dancing shadows are nothing but spiders, crawling from beneath, trying once again to weave their webs inside my mind. I shake my head to repel them from my thoughts. It’s been too long since they were nesting inside me, for too long I let them infect my essence. I am not my spiders, neither am I the fly stuck in the trap. I am not my shadow, I am not my fears, even if that it’s all you can see. This city is dying, but I will be far gone into the sunrise when it’s bones will crumble.


People come and people will depart from our lives. Some we love, others we hate or despise. A few serve us as models for what we want to become. There are those people who hurt us and we continue to love them while others have never wronged us, yet we let them go like they never were. There are some ties transcending time, logic or destiny. There are people whom we loved and  thought that we always will, and that only became anonymous among anonymous.

People come and go from our lives. People whom we said that we will never forget and yet we remember nothing about. People like us and different people. People whom we think we understand and people we don’t know how to decipher. There are people who influence us through what they are and people that shape us through what they lack. People come and people go from our lives. And if you are lucky enough, there’s that one person that stays forever no matter what. 

Gunslinger wanted

I am now at Wizard and Glass with the Dark Tower series and after all the madness about Sony making the movie, I couldn’t stop but thinking that they need to choose not one, but two actors to play Roland.

The mature Roland is a challenge for any actor and as I said before, my personal favorite for the role is Viggo Mortensen. He has something in his eyes – the untold stories and the pain he never shares with anyone. But the young gunslinger sure needs as much attention. I’ve come to meet the young version of the Gunslinger and is he fire or what? They need an actor who needs to be the right age and whose visual appearance must resemble the grown-up version. He also needs to be a good performer, also we would need to have great chemistry with the rest of the group.

I admit I am not up to date with all the very young and talented actors, so what do you believe to be the best pair of actors to play both versions of Roland in a Dark Tower movie?

Need for Fiction


O întrebare serioasă pe care oricare dintre voi ar trebui să v-o puneţi, dar mai ales căreia ar trebui să va străduiţi să-i construiţi un raspuns. De ce consumăm ficţiune?

Încă de când strămoşii noştri au învăţat să alăture câteva sunete unul după celălalt, transmiţând un mesaj, ficţiunea şi-a făcut apariţia în modul de a trăi al oamenilor. Şi se pare că a rămas acolo, netulburată până în ziua de azi. Fie născute din superstiţie, fie din necesitate, poveştile au rămas o ramură importantă a vieţii umane. Am inventat zeităţi, am imaginat făpturi dintre cele mai neverosimile, am acordat calităţi şi super-puteri unor oameni, am visat că păşim pe iarba unor alte planete sau că ne punem prin proprile puteri întregul univers la picioare. N-am de gând să fac o istorie a ficţiunii. Vreau doar să pun aceste întrebări. De ce avem nevoie de ficţiune? De ce pierdem ore întregi răsfoind sute de pagini de cărţi? De ce întotdeauna filmele în care se întâmplă ceva ce nu e posibil în lumea reală au cea mai mare căutare? De ce folclorul e presărat de zmei, de balauri şi alte asemenea făpturi închipuite? Nu cumva încercăm să fugim de realitate? O fi cumva vorba de un real abandon al propriei identităţi, o renunţare la niştre straie sărace pentru iluzorice veşminte pline de fală şi bogăţie? O fi un schimb drept pentru o existenţă banală, lipsită de fapte mari, sau o mascare a curajului? Ne părăsim propria personalitate pentru a îmbraţişa temporal o alta care poate ne vine mai bine? Esenţial e să înţelegem pornirea aceasta spre invenţie înainte de a formula răspunsuri.

Înainte de o explicaţie personală, invit cititorii, într-un cadru plăcut, fără injurii şi atacuri la persoană, să îşi spună părerea despre întrebările ridicate mai sus. De ce avem nevoie de ficţiune? Cum ne infulenţează ea modul în care trăim? Menţionez că pentru a posta comentarii pe blogul meu nu e nevoie de nici un fel de cont sau înregistrare. Puteţi, atât timp cât respectaţi regulile bunului simţ, să postaţi comentarii anonime în care să vă spuneţi părerea. Îmi rezerv dreptul de a cenzura mesajele care trec o anumită limită. 

FICŢIÚNE, ficţiuni, s.f. Reprezentare produsă de imaginaţia cuiva şi care nu corespunde realităţii sau nu are corespondent în realitate: plăsmuire a imaginaţiei; născocire.

Nouasprezece ani fara Eroi

Citesc, aud, imi imaginez fapte desprinse parca din povesti, despre razboaie ce zguduie si intuneca lumea cu bombele lor, soldati ce ataca patriotic, pana la baioneta, transeele inamice, din dragoste pentru tara, pentru popor, pentru familii si iubite. Citesc despre eroi, ce-si varsa sangele sub senilele tancurilor, pe strazi, pentru libertatea celor ce-au sa vina dupa ei, dar nu imi vine sa cred. Ascult si refuz sa accept asemenea sentimente, patima pentru patrie, pentru fiii ei, pentru steag. Chipurile acestor eroi imi apar sterse, batjocorite de cei ce i-au urmat, de cei ce umbla si vorbesc acum pe langa mine, pe strazi, in piete, in mall-uri. Imi e greu sa imi imaginez cum, inainte de a ma fi nascut eu in magazine nu se gasea paine, cum un zid de beton putea sa separe doua fiinte, cum un dictator isi putea gasi satisfactia in marsuri si cantece ce proslavesc Conducatorul ce-si lipseste tara de hrana. Libertatea. Cat de putin ne pasa de ea, cat de tare ne inselam. Suntem o natiune fara tel, al carui singur scop e sa traim azi, ca sa vina maine.
Mereu mi-a fost mila de martiri, pentru ca amintirea lor se pierde in cateva coroane asezate langa un monument, pentru ca zilnic calcam in picioare idealurile pentru care ei au murit, pentru ca ii votam pe cei care i-au omorat, pentru ca dragostea pentru tara e una nesabuita, plina de interese, pentru ca noi nu ne meritam eroii asa cum nici pentru ei, sacrificiul nu se merita, pentru ca si ei probabil ar fi preferat un 89′ fara Revolutie daca stiau ce monstrii avea sa nasca acel sfarsit de decembrie. Ar fi preferat o Romanie care sa starneasca mila pentru nedreptate, decat una care sa zamisleasca dezgust, scandal, murdarie, ignoranta, incultura si o doza gigantica de prostie. Cand o sa fie oare tara asta asa cum au vrut-o Eroii? Nu cumva, ca sa schimbam ceva trebuie sa gasim printre noi, alti eroi, alta Revolutie, una a gandirii nu a lanturilor, o schimbare a mentalitatii, nu a partidului?

Filosofie, ştiinţă şi ficţiune

Am avut de vreo două-trei ori neplăcerea să fiu acuzat că vorbesc despre literatura science-fiction fără ca măcar să am habar despre ce vorbesc. Pasiunea mea pentru gen e veche, aproape de o vârsta cu aceea pentru citit, şi trebuie să spun că mai găsesc cu greu vreun roman sci-fi sau fantasy în biblioteca din Alba Iulia care să nu-mi fi trecut pe sub privire. Înadins am evitat o vreme să citesc “miezul” literaturii science-fiction mondiale, şi pe titanii ei (Isaac Asimov, Frank Herbert sau Philip Jose Farmer) cu Seriile Dune, cele ale Fundaţiei sau geniala Lumea Fluviului, pe care mai apoi, familiarizat cu genul le-am savurat cu o placere pe care n-as avea cum să o exprim. Dar iată-mă acum în faţa unei provocări: să las în urmă tot ce am citit şi să ofer altora ceva să citeascaă, ceva ce nu a oferit nici colosalul Jules Verne, nici A.C. Doyle cu a sa minunata O Lume Dispărută. Idei ce nu le-am văzut nici în Star Wars şi nici în Star Trek. În concluzie să fiu original. Dar cum să fac asta când mă lovesc de genialitatea lui Asimov la fiecare idee ce vreau să o dezvolt?
În sens general science-fiction se referă la impactul ştiinţei, a tehnologiei asupra umanităţii, a societăţii, sau mai de grabă a ceea ce ar trebui să fie aceasta de fapt. Am fost cândva un mare amator de filosofie şi nu mică mi-a fost mirarea să văd că majoritatea romanelor, povestirilor din genul sci-fi nu se limitează doar la acea ştiinţa pe care o ştiu cei mulţi, şi aici mă refer la savanţi, laboratoare, experimente, etc. Adevărata înţelegere a termenului science-fiction-ului se face atunci când se întelege semificaţia corectă a cuvântului ştiinţă: ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. Din acest motiv, pentru mine cel puţin literatura sci-fi şi filosofia sunt înrudite măcar datorită disecării aceluiaşi singur cuvânt: cunoaştere. Însă în timp ce filosofia explică, cercetează partea vizibilă, filtrează faptul cunoaşterii prin prisma realităţii, existenţei lui, literatura ficţională speculează pe baza ei, inventează, deschide orizonturi, chiar dacă de multe ori nu foarte verosimile. Sci-fi-ul îşi adjudecă deci, parţial, aceleaşi merite cu filosofia: eliberează spiritul şi mintea, împrospătează şi purifică raţiunea. Am iubit literatura din genul menţionat tocmai datorită diversităţii, am găsit de multe ori filosofie, religie, sociologie, matematică, artă, umor, dragoste, război, portret, între coperţile unei singure cărţi. Orice autor de sci-fi merită respectat, dacă nu pentru munca sa, cel puţin pentru cunoaşterea diversă despre toate faptele pe care le scrie.