Dacia Duster – sau dovada ca se poate si la noi


Citeam de curand o povestire science-fiction tare comica in care FBI era inlocuit cu BMI (Biroul Moldovean de Investigatie),  Mulder Fox se numea Mardare Vulpe, in fine masina din dotare era o Dacia 1311,5. Tot desprins din filme si povesti sefe’ e noul concept Dacia Duster, ce a fost prezentat oficial la Geneva anul asta. Astazi cu vorbele mai putin, las imaginile sa vorbeasca. Imagini preluate de pe promotor.ro

Advertisements

Somnuri


Nici nu indraznesc sa privesc spre turnul unde te stiu. Usa ferecata aproape ma face sa renunt, sa iau lasitatea drept scut, teama drept sabie. Sa caut balauri, sa vanez zmei sau sa hartuiesc mori de vant. Si totusi usa se deschide. Scartaitul ei parca imi lipseste creierii de toate gandurile; imi imaginam ca am sa intind mana cu bravada spre clanta ruginita a usii de castel, ca te sarut si te trezesti, ca iti zambesc imbracandu-te in iluzorii maguliri apoi imi vei intinde mana sa o sarut. Acum insa, ma tem sa-mi las inima sa bata, refuz sa respir, refuz sa mai fiu. Castelul rece stinge in mine si ultimul jar, intunericul din incaperi ultima raza de dorinta. Ma astepti de ani, cu chipul alb, ochii atat de negrii, cu buzele subtiri si parul carliontat. Astepti de ani sa fiu langa tine, sa intind mana, sa iti mangai obrazul, sa te sarut si sa te trezesti privind cerul din ochii mei. Sa ma iubesti.
Iata-ma, neghiob, in fata ta, te privesc cum dormi, te privesc cum ma visezi. Am trecut prin atatea doar ca sa fiu aici, acum, doar ca sa fiu curajos, si nu sunt. Ca sa invat ce trebuie sa fac si totusi nu stiu. Trezita din somn, poate n-ai sa ma vrei. Iti intorc spatele. Pasesc. Plec.

***

In camera cufundata in tacere, printesa ii tine in poale capul, ii saruta ochii sub care baiatul viseaza. Ii vegheaza somnul ce tine de ani, somnul pe care nici sarutul, nici lacrimile, nici rugaciunile nu pot sa il curme. In bratele ei, baiatul viseaza: castelul intunecat se face tot mai mic la orizont, departe, soarele atinge dealurile apoi se scufunda dincolo de padurile lui. Calare, o umbra trece raul tulbure.

Nouasprezece ani fara Eroi


Citesc, aud, imi imaginez fapte desprinse parca din povesti, despre razboaie ce zguduie si intuneca lumea cu bombele lor, soldati ce ataca patriotic, pana la baioneta, transeele inamice, din dragoste pentru tara, pentru popor, pentru familii si iubite. Citesc despre eroi, ce-si varsa sangele sub senilele tancurilor, pe strazi, pentru libertatea celor ce-au sa vina dupa ei, dar nu imi vine sa cred. Ascult si refuz sa accept asemenea sentimente, patima pentru patrie, pentru fiii ei, pentru steag. Chipurile acestor eroi imi apar sterse, batjocorite de cei ce i-au urmat, de cei ce umbla si vorbesc acum pe langa mine, pe strazi, in piete, in mall-uri. Imi e greu sa imi imaginez cum, inainte de a ma fi nascut eu in magazine nu se gasea paine, cum un zid de beton putea sa separe doua fiinte, cum un dictator isi putea gasi satisfactia in marsuri si cantece ce proslavesc Conducatorul ce-si lipseste tara de hrana. Libertatea. Cat de putin ne pasa de ea, cat de tare ne inselam. Suntem o natiune fara tel, al carui singur scop e sa traim azi, ca sa vina maine.
Mereu mi-a fost mila de martiri, pentru ca amintirea lor se pierde in cateva coroane asezate langa un monument, pentru ca zilnic calcam in picioare idealurile pentru care ei au murit, pentru ca ii votam pe cei care i-au omorat, pentru ca dragostea pentru tara e una nesabuita, plina de interese, pentru ca noi nu ne meritam eroii asa cum nici pentru ei, sacrificiul nu se merita, pentru ca si ei probabil ar fi preferat un 89′ fara Revolutie daca stiau ce monstrii avea sa nasca acel sfarsit de decembrie. Ar fi preferat o Romanie care sa starneasca mila pentru nedreptate, decat una care sa zamisleasca dezgust, scandal, murdarie, ignoranta, incultura si o doza gigantica de prostie. Cand o sa fie oare tara asta asa cum au vrut-o Eroii? Nu cumva, ca sa schimbam ceva trebuie sa gasim printre noi, alti eroi, alta Revolutie, una a gandirii nu a lanturilor, o schimbare a mentalitatii, nu a partidului?


Filosofie, ştiinţă şi ficţiune


Am avut de vreo două-trei ori neplăcerea să fiu acuzat că vorbesc despre literatura science-fiction fără ca măcar să am habar despre ce vorbesc. Pasiunea mea pentru gen e veche, aproape de o vârsta cu aceea pentru citit, şi trebuie să spun că mai găsesc cu greu vreun roman sci-fi sau fantasy în biblioteca din Alba Iulia care să nu-mi fi trecut pe sub privire. Înadins am evitat o vreme să citesc “miezul” literaturii science-fiction mondiale, şi pe titanii ei (Isaac Asimov, Frank Herbert sau Philip Jose Farmer) cu Seriile Dune, cele ale Fundaţiei sau geniala Lumea Fluviului, pe care mai apoi, familiarizat cu genul le-am savurat cu o placere pe care n-as avea cum să o exprim. Dar iată-mă acum în faţa unei provocări: să las în urmă tot ce am citit şi să ofer altora ceva să citeascaă, ceva ce nu a oferit nici colosalul Jules Verne, nici A.C. Doyle cu a sa minunata O Lume Dispărută. Idei ce nu le-am văzut nici în Star Wars şi nici în Star Trek. În concluzie să fiu original. Dar cum să fac asta când mă lovesc de genialitatea lui Asimov la fiecare idee ce vreau să o dezvolt?
În sens general science-fiction se referă la impactul ştiinţei, a tehnologiei asupra umanităţii, a societăţii, sau mai de grabă a ceea ce ar trebui să fie aceasta de fapt. Am fost cândva un mare amator de filosofie şi nu mică mi-a fost mirarea să văd că majoritatea romanelor, povestirilor din genul sci-fi nu se limitează doar la acea ştiinţa pe care o ştiu cei mulţi, şi aici mă refer la savanţi, laboratoare, experimente, etc. Adevărata înţelegere a termenului science-fiction-ului se face atunci când se întelege semificaţia corectă a cuvântului ştiinţă: ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. Din acest motiv, pentru mine cel puţin literatura sci-fi şi filosofia sunt înrudite măcar datorită disecării aceluiaşi singur cuvânt: cunoaştere. Însă în timp ce filosofia explică, cercetează partea vizibilă, filtrează faptul cunoaşterii prin prisma realităţii, existenţei lui, literatura ficţională speculează pe baza ei, inventează, deschide orizonturi, chiar dacă de multe ori nu foarte verosimile. Sci-fi-ul îşi adjudecă deci, parţial, aceleaşi merite cu filosofia: eliberează spiritul şi mintea, împrospătează şi purifică raţiunea. Am iubit literatura din genul menţionat tocmai datorită diversităţii, am găsit de multe ori filosofie, religie, sociologie, matematică, artă, umor, dragoste, război, portret, între coperţile unei singure cărţi. Orice autor de sci-fi merită respectat, dacă nu pentru munca sa, cel puţin pentru cunoaşterea diversă despre toate faptele pe care le scrie.

Popas în drumul spre fericire


Poate o imagine să te deprime şi în acelaşi timp să ţi se pară… frumoasă? De ce nu? Pentru că şi tristeţea devine una din calitaţiile care ne fac mai oameni, ea naşte artă prin noi, sădeşte imboldul spre meditare, spre introspecţie şi în cele din urmă ne face mai buni. Există un loc în fiecare din noi , un turn unde ne acundem, de unde observăm lumea cenuşie din jur şi veghem la propria noastră siguranţă. Dacă tristeţea e acel loc, nu ştiu. Un lucru îmi e cert: drumul spre fericire, trece pe aici.